Melancolic poate ca vreo melodie a lui Elton John, poate rocket man.

Reclame

Tot aud :

-” treci peste obstacole, treci muntele”

Eu doar ma întreb , care îmi e muntele?

Încerc sa autodefinesc succesul , dar nu pot.

Însăși fericirea este mai mult un produs de condiții interne decât externe , eu , doar caut versiunea mea cea mai buna.

Domnul de Istorie

Domnul de istorie, irascibil, cu o personalitate melancolica usor colerică, plin de sine.

Orele de istorie sunt mai degrabă ore pline de exemple și reproduceri ale reușitelor sale. Ma uit in clasa sperând ca măcar unul sa rămână treaz să audă începutul.

Nu are capacitatea de a accepta părerea altcuiva, sau cel puțin, a unui elev (care desigur amplasat pe o piramida este la baza, cea mai joasa speță)

Un teoretician , păcat ca deseori uita sa pună in practica, o persoană care te poate jigni uitându-se in ochii tai, parcă uită ca cel cu ochii cei tineri este doar un copil.

Oare s-a uitat adevăratul scop al școlii?

Nu doar profesorii, ci și noi elevii, am uitat ce este școala? Observ de multe ori inclusiv in clasa mea, totul este haos și nepăsare.

Pe zi ce trece înțeleg mai mult profesorii și felul in care pasiunea de a fi cel care coordonează viitorul se stinge.

Nu mai știu ce sa cred, Nu mai știu ce zic, Nici măcar unde ma aflu.

    Nu reușesc sa înțeleg cum s-a ajuns aici?
    Sau așa a fost mereu?

Recunosc ca și eu in majoritatea timpului sunt nepăsător și arogant, cum altcumva sa fiu? Asta văd zilnic

Nu ne mai este permis sa avem păreri, dar apoi sa le spunem

De ce sa nu evoluăm? De ce sa nu fim mai „buni”? Și mai ales, de ce sa nu fim noi? Oare presiunea socială este atât de mare?

Cu toții am devenit o falsa realitate a noastră, ne-am obișnuit cu ceea ce nu suntem.

Mulți vor spune ca exagerez, sau ca nu am „experiența necesară” încât sa dezbat anumite subiecte sau sa caracterizez in cazul acesta un profesor.

Am scris acest articol deoarece am avut o alta „dezbatere” cu domnul de istorie, sau mai bine spus aceeași, a fost indignat de părerea mea. Sau, de faptul ca am una.

Scuze ca am deraiat atâta de la subiect..

Luni, 11 Martie

Ca majoritatea zilelor de școala astăzi a fost o zi plictisitoare.

Capul meu aplecat se scufundă in tot felul de idei și viziuni. Din când in când mai aud strigătele colegilor care ma readuc in mizeria pe care o numesc „realitate”.

Astăzi am realizat ca nu doar păsările sunt călătoare, ci și gândurile.

Nu știu ce fac mâine, sau peste 10 minute, încep sa ma las purtat de vânt.

Sunt captiv societății și de cele mai multe ori, pe lumina, sunt nevoit să par că mă supun ei.

In anumite momente, un alt eu pune stăpânire pe trupul meu.

Singurul lucru pe care l-am așteptat când am auzit Clopoțelul de intrare a fost cel de ieșire.

Scuze ca acest articol a fost mai scurt dar nu am energia necesară încât sa aprofundez .

Bețivul

Astăzi am avut o dezbatere cu domnul de istorie.

Dumnealui susținea ferm ca nu vom vedea niciodată un bețiv intr-o florărie, ci doar la cârciuma.

Am înțeles faptul ca oamenii pun in prim plan nevoile personale (in cazul acesta, băutura).

Dar, „betivul” acela, era in primul rând om, avea un caracter (asta e important in discuția pe care am purtat-o).

Am încercat sa ii explic domnului profesor ca poate acel bețiv era o persoana sufletistă ,și, poate cu ultimii 5 lei pe care ii avea in buzunar i-a cumpărat soției un trandafir.

Desigur, dumnealui nu a înțeles mesajul meu, sau poate nu a vrut sa îl înțeleagă.

Am ajuns sa judecam oamenii după stereotipuri care sunt incorecte și paradoxale din foarte multe puncte de vedere.

Cum reușim sa catalogam o persoana necunoscându-o? Și mai ales, de ce o facem? Doar printr-o acțiune?

Dezvoltarea intelectuala și morala in liceele din România este aproape nula, cadrele didactice având un comportament adânc comparabil cu imperiul roman, „Pâine și circ„.

Păcat, viitorul României educat și scufundat in idei socialiste și in starea de conformism.